Azi folosim cuvântul “mahala” cu sens peiorativ. În trecut însă, el nu însemna de fapt decât desemnarea uneia dintre comunităţile grupate în jurul unor biserici care şi dădeau numele respectivelor mahalale. Din punct de vedere administrativ, mahalaua era o diviziune importantă căci ea localiza practic orice solicitare privată sau orice lucrare publică în actele primăriei.

Cum cazul străzii noastre era special, o astfel de precizare era foarte utilă căci, în lipsa sa, astăzi nu putem spune dacă unele documente arhivate se referă la strada Rotarilor din mahalalele Batiştei şi Icoanei ale Culorii de Galben sau de strada cu acelaşi nume din zona Oborului Nou, din Culoarea de Negru.

În timp, “mahalalele” din documente au început să fie menţionate ca “suburbii” iar “mahalagii” au devenit “cetăţeni”. Mahalalele, având în centrul lor bisericile şi nu anumite străzi, aveau diferite întinderi şi număr de case iar unele străzi străbăteau mai multe mahalale, aşa cum era şi cazul străzii Rotarilor. Administrativ, strada Rotarilor din Culoarea de Galben străbătea trei mahalale: Oţetari, Batiştei şi Icoanei.

Istoria Bucureştilor scrisă de Ionescu Gion cuprinde în paginile sale referirea la o catagrafie din anul 1798 care ne arată adevăratele dimensiuni ale locuirii în aceste părţi de oraş. În zonele în care bisericile erau foarte apropiate, acolo şi mahalalele erau mici, cum era cazul bisericilor Dintr-o Zi şi Enei, prima dintre acestea având 23 de case iar cea de-a doua 24.

Mahalaua Batiştei avea atunci 53 de case iar a Oţetarilor avea 54. Mahalaua Icoanei (fistă Ceauş David) nu este menţionată. Pe la 1848, atunci când un căpitan francez pe nume A.Sabatier întocmea un raport despre principatele române, mahalalele Bucureştilor erau încă văzute de acesta, genist de formaţie, ca locuri aproape rurale. Descrierea sa vorbeşte în termenii următori despre această organizare “[…] mahalalele, care acoperă cea mai mare parte a suprafeţei sale (a capitalei, N.A.), sunt formate de adevărate cocioabe, separate de maidane întinse şi necomunicând între ele decât prin drumuri transformate în smârcuri periculoase la cea mai slabă ploaie.”

Probabil că descrierea era potrivită şi mahalalei Batiştei, două decenii mai târziu, când Carol Popp de Szathmari făcea un desen al bisericii, desen reprodus la 1869 în acuarelă şi de Amedeo Preziosi şi care e pătrunsă tocmai de această atmosferă. Viaţa în aceste mahalale era însă foarte ataşată valorilor comunitare astfel încât, de fiecare dată când existau probleme de subzistenţă pentru oamenii mai nevoiaşi, când erau incertitudini în legătură cu diversele proprietăţi sau când existau nemulţumiri ale colectivităţii, “mahalagii” emiteau dovezi, scriau petiţii prin intermediul delegaţilor lor. Avem astfel de documente din vecinătate, din mahalaua Oţetari. În 1867, primarul primea o petiţie de la “notabilul” suburbiei Oţetari care spunea: 

“[…] În puteré dreptului ce mi dă alegeré mé de către D-Vóstră ca notabilŭ allŭ suburbii Oţetarii îmi facu datoria de a vĕ pune în cunosciinţă, că Strada ce se numeşte Rotarulŭ din acéstă suburbie, este ne-apărată trebuinţă, ca chiarŭ în primăvara viitóre sĕ se pavede, cu care mijlocŭ credŭ că se va face practicabilă, căci precumŭ este astădi este cu neputinţă a servi comunicaţiuniei chiarŭ omenilorŭ pietoni, Vĕ rogŭ darĕ bine-voiţi a ordona, de a se face pregătirile cuvenite din parté Dlor Ingineri, pentru timpulŭ de primavarĕ […]” 

Din 1863, tot din Oţetari, un document intitulat “dovadă” are următorul text: 

“Prin care subscrişi mhalagii şi proprietari în suburbia Oţetari, încredinţăm că Dna Efrosina văduva soţia reposatului Gheorghe Strîmbénu, mai totu d’auna aŭ fost în suferinţe din pricina lipsei mijlócelor essistenţei a şése copii din care douĕ fete mari şi patru nevârsnice, avĕnd numai o cassă (indescifrabil) în aqué Mahala, dar mai cu deosebire acum pentru una din fiicele salle. Prin urmare podiţia de astădi a numitei este ast felŭ cum abia întâmpină celle (indescifrabil) ale atîtor copii, nu câtu mai vârtosu de a plăti o sumă considerabilă de bani pentru reparaţia pavajului ce s’a făcut […]” 

Până târziu, în 1886, dovezile mahalagiilor, chiar neştiutori de carte fiind, erau luate în calcul chiar şi la reglarea raporturilor de proprietate. Deci ar trebui să ne închipuim că undeva, prin anii 1880-1890, o astfel de atmosferă de comunitate domina locul unde a fost ridicată casa din Caragiale nr. 11.